Priviți această fotografie! Ce vedeți în ea?
Un salon de Spital în care niște babe pupătoare de icoane căcătoare de minuni, pupătoare de oase de mort putrezite, numite și ”moaște împuțite”, babe ce-și dau toată pensia la biserică, tocmai pentru că biserica le spune că dumnezeu o să le dea SĂNĂTATE și FERICIRE pe acest pământ nenorocit!
Ei bine, aceste babe sunt internate într-un SPITAL! Nu într-o biserică, nu într-o mănăstire... NU! Într-un SPITAL!
Așa că eu aș mai fi pus un titlu la această postare (preluată din mass-media, articol scris de Ioana Ene Dogioiu)...! Și anume:
dar cu câteva milioane de Jegoși BORâți (și biserici) pe cap de locuitor!
Și iată de ce:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (cei care au salarii cu miile de lei pe lună…) a decis că angajaţii sistemului public de sănătate nu pot primi atenţii sau donaţii de la pacienţi fără a cădea sub incidenţa infracţiunii de luare de mită sau primire de foloase necuvenite, având în vedere că sunt asimilaţi funcţionarilor publici.
Rămân fidelă (este vorba de autoarea articolului) principiului potrivit căruia deciziile justiţiei se execută, nu se comentează. Este puţin probabil că o persoană, chiar dacă are, să zicem, studii juridice, să aibă aceeaşi privire completă asupra unei speţe că magistratul cu dosarul în faţă.
Dar mă voi opri puţin asupra contextului şi consecinţelor acestei decizii, adică asupra sistemului în care cadrele medicale din România profesează.
Pe de-o parte, continuă să mi se pare aberantă includerea medicilor în categoria bugetarilor şi a funcţionarilor publici, aşa cum se întâmplă conform legislaţiei în vigoare. Medicină este prin excelenţă o profesie liberală şi ea ar trebui exercitată în virtutea unor contracte de prestări servicii, exact la fel cum se întâmplă, de exemplu, cu avocatura sau, că să rămânem mai aproape de domeniu, cu medicina de familie.
Medicul din spital ar trebuie să fie plătit printr-un contract cu instituţia, în funcţie de cât munceşte, de performanţă, de valoarea reală, nu într-o grilă fixă care egalizează totul cu tăvălugul conform unor criterii contabile.
Apoi, cu siguranţă că nu sunt de acord cu condiţionarea actului medical. Aşa ceva este de neacceptat şi cred că sancţiunea, inclusiv penală, trebuie să fie pe măsură. Dar, atunci când vorbim despre recompensarea medicului de către pacient, prin voinţă lui, fără să fie condiţionat, ca un gest de recunoştinţă, cred că ne aflăm în zona în care pacientul înţelege să compenseze un viciu grav de sistem.
Nu cred că e un secret pentru nimeni că medicii din România sunt printre cei mai prost plătiţi, dacă nu cel mai prost plătiţi din UE. Un rezident ar trebui să poată trăi din mai puţin de o mie de lei pe lună. Un medic primar cu vechime maximă nu ajunge la un salariu lunar de 4.000 de lei pe lună.
Că unii se spetesc cu gărzile, că unii mai au activitate didactică sau contracte în zona privată, e altceva. Eu vorbesc despre leafa de funcţionar public. Dacă ne ducem mai jos, spre medicii specialişti şi cu vechimi mai mici situaţia e, desigur, şi mai proastă.
Este o discrepanţa uriaşă între aceste sume şi răspunderea unui medic precum şi anii de studiu pe care îi are în spate pentru a ajunge la vârful piramidei profesionale. Facultate 6 ani, rezidenţiat 5-7 ani în funcţie de specialitate şi alţi 5 ani până la primariat. Că să ajungi unde?
Apoi, medicină este un domeniu în care ce ai învăţat în facultate devine repejor istorie. Un medic cu adevărat bun este cel care rămâne conectat în permanentă la evoluţia specialităţii sale. Asta înseamnă abonamente la publicaţii relevante, înseamnă participări la congrese, înseamnă cărţi noi.
O carte bună editată în străinătate costă câteva sute de euro, un congres în România câteva sute de lei, în straiantate câteva sute de euro. Dar cred că fiecăruia dintre noi i-ar plăcea să fie tratat de un medic cu acces la asemenea surse de perfecţionare.
Şi apoi, nu cred că poate performa în medicină un om apăsat de grijă zilei de mâine, care în timp ce consultă sau operează se gândeşte la rata de la bancă, la maşina care nu mai porneşte sau la încălţările copilului.
Atenţiile despre care nu pretind că ar fi legale compensau cumva aceste nevoi pe care din leafă medicul nu le poate satisface şi de care depinde în mare măsură performanţa sa profesională. Şi nu vă imaginaţi că există prea mulţi medici care să fie fericiţi că trebuie să recurgă la compromisul plicului strecurat în buzunarul halatului. El implică o doză de umilire şi o recunoştere implicită a unui statut incorect.
Ei bine, de acum îi vom bagă la puşcărie pentru acest plic. Şi ce credeţi că se va întâmplă? Vor pleca tot mai mulţi, cel puţin din sistemul public dacă nu din ţară, şi în general cei mai buni. Cei rămaşi vor fi mai hăituiţi, mai nemulţumiţi, mai dezinteresaţi, toate pe pielea pacientului până la urmă.
Îi plătim mizerabil, îi ardem cu legea, îi demonizăm periodic şi ne mirăm că rămânem fără ei. Să nu ne mirăm apoi nici că se înmulţesc dramele în spitale, cazurile de la malpraxis şi suferinţele pacienţilor.
Așa că nu ne mai rămâne decât să dezvoltăm (împreună cu BORâții) cabinete de tămăduitoare bisericești dacă nu cumva de vrăjitoare de Ev Mediu!!!
Sursa: ziare.com
